Proza: Ceasul meu de buzunar

“Viitorului meu stăpân,

Nu sunt doar un alt ceas de buzunar, deşi la prima vedere vei observa doar că am înveliş de fier ruginit, că de unica mea articulaţie e agăţat un lănţişor scurt, şi el ruginit, şi că am o oglindă pe unul dintre capace.
    Ce nu ştii este că am fost cândva al lui Newton, al lui Darwin, al lui Freud  şi chiar al lui Einstein.
    Dacă vei privi acele mele vopsite în roşu în timpul nopţilor în care stelele şi luna îşi zâmbesc ascunse după nori cenuşii, vei vedea că sunt un ceas de viţă nobilă şi că arăt şi data. Poate şi altceva ...
    Cel mai probabil vei fi tot timpul în întârziere, dar sper să nu te deranjeze acest amănunt neimportant.
          Cu drag, viitorul tău ceas de buzunar.”


Citesc şi împăturesc hârtia de culoarea cerii. O înghesui înapoi între capacele ceasului de buzunar. Ingenioasă idee de a-ţi vinde marfa!
Mă gândesc să-l pun înapoi în grămada de ceasuri stricate de la standul cu numărul 101, ultimul din şirul celor de la târgul de chilipiruri.
Mă mai uit încă o dată la ceasul de buzunar cu ornamente bogate. Zâmbesc.E ruginit şi e cu un sfert de oră în urmă.
Vânzătorul îmi surprinde repede zâmbetul şi întreabă mecanic dacă  vreau să cumpăr ceva. Îmi iau ochii  de la ceas şi ridic privirea spre vânzătorul îmbrăcat în haine largi, cenuşii. Îi zăresc întâi nasul coroiat, fără acea eleganţă acvilină pe care m-aş fi aşteptat s-o văd. Linia nasului îi umbreşte pielea albă şi uscată, fiind cusută de sprâncenele stufoase, de sub care privesc doi ochi vii care mă cercetează; de la părul ciufulit, până la mâinile cu degete scurte care ţin  ceasul. Gura îi completează   figura bizară, cu un  zâmbet ponderat. Deşi pare cumva modest, are legată de mijloc o borsetă din care zeci de bancnote înghesuite tind să iasă. În mâinile acoperite de o piele moale, nu prea diferite de labele unui cotoi alb bătrân, ţine o casetă de porţelan pe care sunt imprimaţi stângaci câţiva trandafiri purpurii.
- Nu te-ar interesa, cumva, caseta asta de bijuterii,drăguţă?
          - Aş vrea ceasul ăsta de buzunar şi, dacă tot aţi adus vorba, caseta de bijuterii, spun gândindu-mă că  nu are ce să-mi strice să cumpăr caseta. Cât ar costa?
- Zece lei, dacă le iei pe amândouă.
             Mă caut prin buzunare de bani şi găsesc  trei bancnote de cinci lei. Îi întind vânzătorului două bancnote cu un zâmbet artificial, despre care-mi dau seama prea târziu că-i stupid.
    Iau „achiziţiile”  din mâinile vânzătorului pe  care le simt acum reci. Pun caseta în rucsacul meu, învelită într-o foaie de ziar şi arunc ceasul într-unul dintre buzunarele hanoracului cu o rotire  demnă de un nobil al secolului al nouăsprezecelea.
    Îmi las paşii să se ducă încet spre Calea Victoriei. Îmi cumpărasem fel de fel de mărunţişuri care se ciocneau unele de altele în buzunarele hanoracului si rucsacului.
    Nu-mi aud tălpile atingând macadamul care, pe alocuri, se bucură de compania câtorva fire de iarbă. Trec uşor prin vârtejul de figuri necunoscute. Urc scările tocite de lângă biserica Creţulescu, o iau la dreapta şi mă gândesc să intru în magazinul Muzica, dar privesc o dată pe geamul aburit şi văd câteva zeci de oameni adăpostindu-se de frigul de sfârşit de noiembrie.
    Fac drum întors şi mă aşez pe o băncuţă în parcul, agăţat parcă, de fundaţia bisericii. Lângă mine câţiva porumbei îngheţaţi se înghesuie lângă canalizarea din care plutesc aburi cenuşii.
Scot ceasul din buzunar. Nu ticăie, nu scârţâie. Îl deschid şi mă uit atentă la cifrele scrise înflorit. Dintre capace, scrisoarea cade şi zboară undeva pe stradă, dusă de vântul de sfârşit de toamnă. În oglindă îmi văd reflexia. Îmi  spun că ar fi trebuit să cumpăr şi o perie de păr.
    Îmi amintesc apoi ce scria pe bileţel: „ în timpul nopţilor în care luna şi stelele îşi zâmbesc  ascunse după nori cenuşii ...”
    Porumbeii zboară speriaţi şi un cerşetor trece, vorbind singur, pe lângă mine. Închid ceasul, lăsând să răsune un clinchet ascuţit, atunci când  capacele se lovesc unul de altul. Mă ridic de pe bancă, auzindu-mi inima bătând un pic mai tare şi plec spre staţia de metrou. Trebuie să iau motanul de la veterinar.
     La metrou e mai aglomerat decât de obicei. Aştept metroul bătând din picior şi uitându-mă la ceasul de pe peretele staţiei. Când urc în metrou îmi găsesc un colţ în care să mă înghesui  şi aştept să ajung la gară.
    Cobor.Grăbesc pasul spre ieşire. Urc scările în fugă. Am întârziat zece minute, motiv pentru care găsesc motanul pus în cuşca lui, zgâriată în jurul grilajului, pe biroul secretarei. Îmi cer scuze că am întârziat, iau cuşca şi mă îndrept spre casă.
 Prefer să merg pe jos de data asta. Nu-i  chiar atât de frig. În linişte, mă bucur de o plimbare de care nu m-am bucurat de mult. Obosită, nu mă gândesc la aproape nimic. Mă împiedic, dar nu-mi pasă. Îmi recapăt echilibrul şi merg mai departe privind ferestrele clădirilor de birouri, caselor, şcolilor ...Îmi amintesc  că mâine trebuie să mă întorc la şcoală. Mă sperie găndul. Mâine am şi chimie şi matematică şi fizică, dar uit repede privind copacii goi pe care vântul nu-i îndoaie prea mult .
Ajung acasă mai devreme decât m-aş fi aşteptat. Deschid uşa cu greu, după ce-mi caut cheile câteva minute prin toate buzunarele. Le scap de câteva ori. Am mâinile îngheţate.Deschid cuşca şi las motanul cenuşiu să sară din ea. Pata de cenuşiu se aşează  pe canapea.
Deschid fereastra. Niciodată nu mi-a plăcut aerul închis, dar acum îl detest mai mult ca niciodată.
Îmi scot hanoracul şi-l arunc pe fotoliu. Toate mărunţişurile se varsă pe podeaua de lemn, dar mă gândesc că o să le adun mai târziu, pentru că din bucătărie simt miros de cafea cu lapte.

*****
 Mă trezesc speriată în mijlocul nopţii. Inima îmi bate prea repede şi picături de sudoare îmi alunecă pe frunte printre câteva şuviţe încurcate de păr. Mă uit pe fereastră. Luna şi stelele sunt ascunse după nori. Poate că îşi zâmbesc ...
Cu gândul la ceas uit de coşmarul din care tocmai m-am trezit.
Mama mi-a luat  probabil aseară hanoracul de pe fotoliu. Îl găsesc pe scaunul de lângă pat. Caut în buzunare, caut în rucsac, caut sub pat ... Ceasornicul nu-i nicăieri.
 Mă duc să-l caut în sufragerie. Îl găsesc în cuşca pisicii. Mă uit la ceas. E  ... patru noiembrie 2010. Mă joc cu acele roşii. Visez? Poate.
Ploapele vor să-mi alunece, dar mijesc surprinsă ochii în oglinda ceasului. Nu-mi recunosc chipul. Chipul reflectat mă priveşte cu o expresie la fel de  mirată şi ridică o sprânceană nu prea groasă, dar bine conturată. Îmi zâmbeşte încheiînd linia buzelor cu o gropiţă. Nasul mic se îmbină fin  cu pomeţii înalţi, peste care genele aruncă umbre vii. Ochii strălucesc în întuneric, întorcându-mi privirea, de sub şuviţele de păr brunet aranjate în bucle discrete. Femeia  din oglinda ceasornicului, are puţin peste douăzeci de ani şi  aduce doar cu mine.
Închid capacele ceasului cu acel clinchet, care nu ştiu din ce motiv răsună.
Paşii mei alunecă pe podeaua rece. Fereastra e încă deschisă. Mă gândesc să o închid, dar mai întâi mă duc la baie. După ce mă spăl pe faţă, mă sprijin de chiuveta pe care mai alunecă picături reci de apă. Tremur şi mă uit în oglinda de  deasupra chiuvetei. De după o periuţă de dinţi, îmi văd oglindit acelaşi chip pe care-l văd în fiecare dimineaţă. Ochi adormiţi, păr ciufulit, obraji rotunzi, zâmbet de copil.
Mă uit la ceasul lăsat pe o margine a căzii. Acele arată „1 ianuarie 2020”. Mă mai uit încă o dată în oglinda ceasornicului. De data asta, nu mi se răspunde cu o  privire mirată. Un ceas care arată viitorul sau trecutul, după o simplă rotire a acelor ...

    Săptămâni de-a rândul am învârtit acele ceasornicului în timpul nopţilor înnorate, dar, după un timp am început să obosesc ...
    Am pus ceasul în caseta de porţelan ieftin şi m-am întors în fiecare an la târgul de chilipiruri să i le înapoiez vânzătorului, dar nu l-am mai văzut vreodată.
    Le păstrez şi acum  sub pat, după zece ani, chiar dacă în oglinda de la baie văd în fiecare dimineaţă chipul cu sprâncene nu prea groase, dar bine conturate, cu o gropiţă în obrazul drept, cu nasul mic ...