Proza: Bucuresti paralel

Prin geamul deschis intră o adiere caldă. Poate prea caldă pentru luna aprilie. Cartea lasată neglijent  pe patul învelit în aşternut de bumbac moale îşi deschide paginile în bătaia vântului stârnit de uşa trântită. Praf. Odată cu vântul, întră în casă şi praful de pe străzile cu găuri în asfalt şi clădiri dărâmate sau în curs de demolare, aşa cum e tot oraşul, de fapt. E vineri seara. Soarele mai stăluceşte puţin înainte de a se stinge în alţi şi alţi nori plini de praf,  cu  zgomotul motoarelor turate puternic, pe fundal.
       La adăpostul luminii crepusculare, pe una din străzile obscure ale Bucureştilor, doi bărbaţi cu părul cărunt, ciufuliţi şi mânjiţi de uleiuri şi vopsele colorate, probabil trecuţi de prima tinereţe, meşteresc o maşinărie ciudată, dintr-o grămadă de fiare şi fire metalice. Nimeni nu-i va deranja aici.
       Pe la ora asta, pensionarele curioase gătesc cina, care trebuie să aibă neapărat un miros puternic de ceapă şi carne prăjită, special împrăştiat în toată scara blocului, cu scopul de a le arăta vecinilor statutul lor social, dar şi talentul bucătăresei.
       - Mai  pune  puţină benzină în rezervor, Radu,  doar nu vrei să rămânem în pană, prin cine ştie ce Epocă Preistorică!
       - Nu dom’le!
Ciudaţii savanţi, se ocupă acum de unul dintre cele mai importante proiecte ale lor: Maşina Timpului.
  - Hai repede! Urcă Radu!
  - Cum să urc, Tudor. Ai uitat să  pui apă în mini-frigider!
  - Nu poţi să stai fără apă?
  - Chiar nu pot mai mult de 5 zile, 11 ore,  45 de minute şi  ....
  - Bine, fie. Îţi aduc apă de la robinet.
  - Nu! Mai bine, nu! Lasă.... Decât să beau apă de la robinet, mai bine mor de sete....
  - Atunci, hai odată!
     Cei doi intră, sau cum se poate numi oare introducerea lor în ciudăţenia obţinută din grămada de fier vechi, vopsit strident, multicolor. Un ochi neavizat nu ar fi văzut nicio uşă prin care să te strecori.
     Un sunet de sticlă spartă, o lumină puternică şi ... întuneric. Fierătania dispare din curtea casei cu nr. 125 .
****
     Aceeaşi grămadă de fier, multicoloră,  apare pe o stradă inundată de lumina solară, filtrată de norii de un alb curat.
     Clădirile vechi sunt într-o stare perfectă, iar din casele curate se aud râsete vesele de copii şi ies  aburi de cafea. Printre ramurile înflorite ale merilor de pe alee, bate un vânt nici prea cald, nici prea rece, iar pe străzile netede circulă biciclete şi maşini ce folosesc benzină ecologică.
     Din grămada de fiare ies cei doi bărbaţi la fel de cărunţi dar parcă mult mai ciufuliţi. Pe lângă ei trece o doamnă cu un câine.
  - Mă scuzaţi, ştiţi cumva în ce an suntem? întrebă Radu, cel mai tânăr dintre ei.
  - În anul 2011, domnule, mai exact în luna aprilie. S-a întâmplat ceva cu dumneavoastră?
  - Nu. Mulţumesc pentru ajutor.
Tudor îl apucă de umeri pe Radu şi începu să-l scuture puternic.
  - Omule, ai uitat să pui ceva, sau ai calculat ceva greşit?
  - Ce ai, Tudore?
       - Suntem tot în anul 2011, poate doar cu câteva ore mai târziu sau mai devreme! Dar unde? Tot în România?
  - Imposibil!!!
  - Radule, a greşi e omeneşte. Ai greşit şi tu ...
  - E imposibil!  La noi pe stradă nu-i aşa de curat şi  sunt gunoaie aruncate pe jos la tot pasul ....
  - Poate au făcut curat azi.
       - Curat? Cum  să  fi  făcut  curat  pe strada  asta? Uită-te  la maşinile  acelea  ecologice,  nu  suntem  în Bucureştii zilelor noastre, suntem în viitor !
  - Nu, nu suntem.Tocmai am întrebat-o pe femeia cu câinele. E aprilie 2011.
  - Imposibil!
  - Opreşte-te din a  repeta cuvântul acela!
  - Bine, fie. Cu neputinţă!
  - Suntem tot în Bucureşti, tot în aprilie 2011 şi totul e diferit  faţă de cum era acum 10 minute
  - Şi dacă suntem în altă lume?
  - Imposibil !
  - Chiar tu mi-ai zis să nu mai folosesc acest cuvânt.
  - Altă lume?
       - Da. O lume paralelă. Asta presupune că avem în faţa noastră acelaşi oraş, cu aceleaşi date geografice şi aceiaşi oameni, cu aceleaşi date personale. Singura diferenţă, din câte văd eu, e comportamentul lor, care este total diferit. Cel puţin faţă de al celor care nu erau prea simpatici.
       - Hai să mutăm undeva maşinăria, nu se prea potriveşte cu peisajul din jurul nostru.
       - Apoi, mergem să bem un pahar cu apă.
     Cei doi savanţi urcară pe scările unei case până la etajul doi, unde intrară pe palier.
             - Dacă  aş şti  mai exact  ce-i pe aici,  aş rămâne  în această lume  paralelă. Poate  că aşa am  să  fac. N-ai    
      rămâne şi tu?
       - Cine ştie ce se mai întâmplă şi pe aici, Radule. Nimic nu poate fi atât de bun, fără să aibă şi un mic defect, mormăie Tudor abia auzit.
     Intrară pe o uşă din lemn mat, nelăcuit, rămasă totuşi în stare perfectă. Nu-şi aminteau ca uşa lor să fie aşa, dar avea acelaşi număr bine ştiut. Intrară într-o casă complet diferită de a lor: ordonată, curată, elegant mobilată, cu aparatură electrocasnică modernă. Păşesc în linişte pe holul bine luminat, decorat cu tablouri viu colorate. Dau nas în nas cu doi bărbaţi puşi la patru ace. Aparent par opuşi, dar, stupoare doi dintre bărbaţi sunt identici. Se sperie unii de ceilalţi, ţipă, se mai uită încă o dată miraţi unii la alţii şi încep să se ciupească pentru a fi  siguri că nu visează. După câteva secunde se dezmeticesc şi fac cunoştinţă. Este unul dintre cele mai bizare momente din viaţa lor. În final, cei doi savanţi bogaţi îi conduc prin „oraşul perfect” pe ciudaţii ieşiţi din fierătaniile Maşinii Timpului.
                                                                         ****
     Pe stăzile perfecte ale Bucureştilor din lumea paralelă, imposibil de imaginat pentru cei veniţi din praful, zgomotul, murdăria şi poluarea capitalei, se plimbă două perechi de gemeni, sau cel puţin aşa par. Doi dintre bărbaţi se uită miraţi în jurul lor, la copacii înfloriţi, aliniaţi cuminţi în faţa fiecărei clădiri. Par picaţi din cer. Pe chipurile celorlaţi doi se poate citi amuzamentul, atunci când trec pe lângă fiecare lucru bine lucrat, care lor li se pare banal, dar care vizitatorilor li se pare ca rupt dintr-un vis frumos.
     Cei doi vizitatori zâmbesc înnebuniţi de fericire la fiecare pas făcut, la vederea fiecărei feţe liniştite şi prietenoase, la vederea unei oaze de verdeaţă, al celui mai mic detaliu frumos creat al arhitecturii vechi a oraşului, bine conservată şi întreţinută.     
     Se lasă înduioşaţi de orice adiere înmiresmată, de orice râs de copil, împletit cu clinchetul unei biciclete,  murmurul unei note cântate la pian, chitară sau saxofon  în vechile case bucureştene.
     Trag cu nesaţ în piept aburul mirosind a pâine caldă dintr-o brutărie, sau aromele ieşite din patiseriile  în care se coc pe vetre cu foc de lemn  imense plăcinte cu mere şi scorţişoară ori cu dovleac. Cei doi au în faţă imbinarea perfectă dintre oraşul modern şi cel vechi, oraş  plin de cultură şi istorie, preţuită şi bine păstrată.

****
     Într-un târziu savanţii ajung împreună,  cu maşinăria lor multicoloră, în faţa casei, din lumea reală.
             - Şi aici poate fi la fel, Radule.
             - Poate nu chiar la fel. Noi nu am purta niciodată costume ca acelea ale lor...
             - Probabil că ai dreptate ... Oricum, putem face ceva, putem face o schimbare. Putem face şi păstra curăţenie, putem, în primul rând, restaura şi păstra vechile clădiri, putem planta copaci noi, putem ...
             - Putem,  Tudore, putem,  ţipă cu năduf Radu, ciufulit mai mult ca niciodată.
             - Şşşt! Vrem să dormim la ora asta,  lunaticule! ţipă arţăgoasă vecina de la etajul trei.